Formarea limbii şi a poporului român în istoriografia maghiară(partea II). Fragment din lucrarea istoricului maghiar Alain Dunay "ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN VÂRTEJUL ISTORIEI "

"Româna este o limbă neolatină, ca spaniola, franceza, italiana, etc. Din limba latină ni s-au păstrat, vreme îndelungată, multe texte, din care se pot studia modificările care au avut loc în cursul diferitelor perioade. Astfel, de pildă, forma cel mai des folosită azi a trecutului verbal în limbile neolatine este perfectul compus, care s-a format în latina târzie, deci în secolele al IV-VII-lea. Cuvinte italiene ca primavera ´primăvară´ sau rame ´minereu´  nu existau în latina clasică. Sensul cuvîntului latin hostis ´duşman´ s-a modificat în epoca latinei târzii: în spaniola de azi hoste înseamnă ´armată´. Celelalte forme româneşti corespund  formelor din limbile neolatine: de ex. it. hai invitato ─ rom. ai invitat, it. primavera ─ rom. primăvară, it. rame ─ rom. aramă (cu specializarea sensului numai pentru un anumit fel de metal, cupru), şi latinescul hostis ´duşman´ înseamnă ´armată´  şi în română (oaste; azi învechit), ca în spaniolă sau portugheză. 

                Articolul românesc

...”a evoluat în mod asemănător cu cel romanic, trecerea de la valoarea de pronume propriu-zis a lui ille la aceea de articol prezentînd aproximativ aceleaşi faze ca în toată Romania” (Coteanu 1969, 99).

                Nu avem aici spaţiu suficient pentru a discuta mai pe larg schimbările care pot fi documentate prin texte sau pasaje şi fragmente de texte, care s-au produs deci în epoca latinei târzii, secolele al IV-VII-lea d.Chr. şi există în italiană, franceză etc., tot aşa cum există şi în română, ─ dovedind faptul că predecesorii vorbitorilor acestor limbi au trăit în Imperiul Roman, într-o strânsă convieţuire. O astfel de legătură în epoca în discuţie n-a mai fost posibilă cu teritoriile de la nord de cursul inferior al Dunării, acestea nemaiaparţinând de Imperiu, de care le despărţea un limes   roman, o frontieră apărată din punct de vedere militar.

Legăturile cu albaneza

                În română numărul cuvintelor moştenite din latină este de aproximativ 1.500. Există desigur, ca în orice altă limbă, multe cuvinte de origine necunoscută, dintre care cam o sută există şi în limba albaneză.  Câteva exemple:

în română:                                                                            în albaneză:

buză                                                                                                       buzë  ´idem;[2] marginea (a ceva)´

copil                                                                                                       kopil  ´idem´

cătun                                                                                                      katun  ´idem; grup de case´

gard                                                                                                       gard  ´idem; pârleaz ´

brad                                                                                                       brëdh, brad  ´idem´

ghimpe                                                                                   gljëmbë  ´idem´

                                                termeni ai păstoritului alpin:

baci                                                                                                        bač  ´idem; cioban bătrân´

căpuşă                                                                                   këpushë ´idem´

cursă                                                                                      kurthë  ´idem´

strungă                                                                                  shtrungë ´idem´

ţap                                                                                                          cap, cjap  ´idem; masculul caprei´

ţarc                                                                                                         cark  ´idem; ocolul oilor la stână´

urdă                                                                                                       urdhë  ´idem´

                Du Nay, 1996, 74-83 enumeră în total  89  de astfel de cuvinte, din care este reprezentată cel mai prodigios şi marcant terminologia păstoritului, cu 24 de cuvinte. Dacă adăugăm la acestea  termeni denotând nume de plante şi animale, termeni referitori la o locuinţă rudimentară şi termeni geografici, ţin de categoria termenilor folosiţi de păstorii plaiurilor alpine în total  60  de cuvinte. Aceste cuvinte sunt, toate, elemente ale  fondului lexical esenţial al terminologiei păstoritului românesc alpin.

                Strămoşii celor două popoare se ocupau deci de păstorit şi trebuiau să fi trăit cândva împreună ".....

Formarea limbii şi a poporului român în istoriografia maghiară(partea I). Fragment din lucrarea istoricului maghiar Alain Dunay "ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN VÂRTEJUL ISTORIEI "

              "Partea mai mare a Peninsulei Balcanice a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani (până în anul 600 d.Chr.) Imperiului Roman. În 106 d.Chr. împăratul Traian i-a învins pe dacii de la nordul cursului inferior al Dunării şi până în anul 275 Oltenia de astăzi şi partea mai mare a Ardealului a fost sub stăpânire romană (Dacia Traiana). Populaţie provinciei se recruta în mare parte din colonişti veniţi din alte provincii. Arheologii au constatat, că în oraşele romane din Dacia viaţa de tip roman a dispărut în jurul anului 275. S-au golit de locuitori şi cele mai multe aşezări rurale, şi nici în cimitire nu se mai găsesc morminte după această dată (Protase 1980, 252).

                 După romani provincia a fost ocupată de daci liberi şi goţi, care au fost izgoniţi în jurul anului 380 d.Chr. de huni; fosta provincie fiind locuită mai târziu de gepizi, apoi de avari, iar până la urmă de slavi.

                Pe Peninsula Balcanică însă viaţa de tip roman a continuat după această dată încă mai mult de trei secole. Spre sfârşitul secolului al VI-lea slavii au  început să migreze, de pe locurile lor de baştină, aflate pe teritoriului Ucrainei de astăzi, spre Peninsula Balcanică. Populaţia fostelor oraşe romane s-a înlocuit, deja la mijlocul secolului al VII-lea, cu slavi. Afară de greci şi slavi au mai trăit în Balcani şi alte două popoare: albanezi şi vlahi. Cronicari bizantini amintesc în secolul al VIII-lea în regiunea Salonicului blahorechinos-i, apoi în 976, între Kastoria şi lacul Prespa (în zona centrală a Peninsulei Balcanice), vlahi. În veacurile următoare se vorbeşte tot mai mult despre vlahi în diferite regiuni ale Peninsulei Balcanice.

                În cronici nu întâlnim date referitoare la locul unde a trăit înainte acest popor, cum a ajuns acolo, etc. Nici arheologia nu ne furnizează date legate de aceste probleme.

                O explicaţie ne dau călători italieni, care, trecând în secolul al XV-lea prin voievodatele române, şi-au dat seama de asemănarea limbii române cu cea italiană. Cunoscând şi faptul, că marea parte a Olteniei şi a Ardealului a fost o perioadă provincie romană, au considerat firesc, ca românii care locuiesc acolo să fie descendenţi ai populaţiei romane din Dacia Traiană.

                Teoria continuităţii daco-romane este încă şi astăzi general acceptată în România, deşi unii istorici şi mai ales lingvişti o pun sub semnul întrebării. Teoria a fost elaborată mai în amănunţime de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein), în secolul al XVIII-lea. Alături de descoperire a originii latine a limbii române, teoria continuităţii a constituit  baza ideologică a deşteptării naţionale şi a formării conştiinţei naţionale române. ─  În ultimele decenii arheologii români au descoperit pe întregul teritoriu al României ─ printr-o muncă asiduă şi considerabilă şi sub aspect cantitativ ─ rămăşiţele materiale ale antichităţii  şi ale evului mediu. Aceste relicte constituie nucleul de argumente ale teoriei. “Elemente ale culturii materiale de factură romană”, sau de “factură romană provincială” (Protase, 2000), monede romane, se găsesc însă în marea parte a Europei până în secolul al VI-lea, chiar şi acolo, unde nu a trăit niciodată populaţie romană. Relictele arheologice nu adevăresc deci prezenţa unui popor neolatin la nord de cursul inferior al Dunării, după secolul al III-lea d.Chr. ─ După prăbuşirea imperiului roman, încetează influenţa romană asupra culturii materiale şi spirituale europene. Aceasta este situaţia şi pe teritoriul fostei Dacii romane, în loc de dezvoltarea unei civilizaţiei de factură romană:   “Mai târziu, începând din secolul V, tradiţiile romane se pierd, iar cultura materială în ansamblu, ´barbarizându-se´, îmbracă haina uniformizării în spaţiul larg nord-danubian”  (Protase 2000, 70).

                Problema formării poporului român este de fapt problema formării limbii române (Boia, 1997, 140); întrebarea care se pune este  deci: cum şi unde s-a format această limbă?

                Fiecare limbă a păstrat multe elemente arhaice ─ categorii importante ale structurii gramaticale, cuvinte, întorsături de fraze, etc. Aceste pot fi indicii preţioase cu privire la faptul, cu ce alte popoare au stat în legătură în vremurile străvechi vorbitorii diferitelor limbi. Astfel, de pildă, despre originea fino-ugrică a limbii maghiare ne poate da lămuriri aproape exclusiv însăşi limba maghară. Mai multe sute de cuvinte, numele celor mai importante concepte referitoare la om ─ de exemplu, ale părţilor corpului, ale numelor de rudenie, ale noţiunilor primare legate de locuinţă, etc. ─ denotă asemănări cu finlandeza, de pildă: kéz ´mână´ - finl. käsi, fej ´cap´ - pää, vér ´sânge´ - veri, fészek ´cuib´ - pesä, etc. Şi structura gramaticală a limbii  este asemănătoare.  Aceste coincidenţe se pot explica doar prin faptul, că cele două popoare au avut strămoşi comuni.

                Prezenţa a numeroase cuvinte turceşti străvechi în limba maghiară indică soarta în continuare a acestui popor fino-ugric: au trăit împreună cu popoare turcice, care au influenţat în mod decisiv poporul fino-ugric primar, comun, străvechi şi încă nediferenţiat. "  

A învins Mihai Viteazul la 13/23.08.1595? Călugăreni între prejudecată şi adevăr istoric

              

              Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa?. 

             Pentru început să admitem că este aşa. O victorie importantă presupune ori nimicirea, capturarea armatei adverse, ori retragerea acesteia(fie ordonată sau nu) şi ce consider cel mai important sunt urmările pe care o asemenea victorie le are în plan politic şi militar. Or, luptei de la Călugăreni îi lipsesc toate condiţiile enumerate mai sus. Armata de aproximativ 15000 de oameni a voievodului muntean a reuşit doar pentru o zi să oprească înaintarea armatei otomane,de două ori mai numeroasă, condusă de Marele Vizir Sinan-paşa,  pe cursul Neajlovului în apropiere de Bucureşti. 

              Indiscutabil respingerea armatei otomane în ziua de 13/23 august 1595 a reprezentat o victorie tactică importantă a lui Mihai, insă aceasta a avut o însemnătate mică în desfăşurarea ulterioară a campaniei. Menţinerea disproporţiei de forţe în favoarea otomanilor, a permis acestora să ocupe în săptămânile următoare întreaga Ţară Românească şi să înceapă procesul de transformare a acesteia în paşalâc. Ceea ce a făcut ca Mihai Viteazul să nu rămână în istorie ca un domnitor cu doar doi ani de domnie, a fost intervenţia armatei mixte transilvano-muntene condusă de Sigismund  Bathory care a reuşit să alunge dincolo de Dunăre aliotmanul.

               Mitologizarea bătăliei de la Călugăreni a început încă din timpul domniei lui Mihai Viteazul când relatări însoţite de steaguri capturate au fost trimise către Transilvania şi mai apoi către împăratul Rudolph al II-lea.

              De-a lungul timpului s-au încetăţenit însă câteva clişee despre Călugăreni în mentalul colectiv, datorită cronicarilor târzii, generaţiei romantice dispuse să supraliciteze cavalerismul medieval şi, mai ales istoricilor, care pregăteau formarea statului naţional şi aveau nevoie de exemple mobilizatoare din trecutul nostru. Regimul comunist, în faza sa naţionalistă a completat această imagine ideală şi idealizată, pe care o începuseră romanticii şi o continuaseră făuritorii României Mari.Mihai a devenit astfel unicul actor al bătăliei de la Călugăreni, ceea ce este fals.

                 Ca să ne putem croi un destin demn, e mai bine să ştim cine am fost cu adevărat.Să nu ne fie teamă dacă unele dintre prejudecăţile noastre se vor prăbuşi. Avem destule lucruri de care putem fi mândri, în istoria spusă sincer, relaxat nu în cea împregnată de propagandă.

Fragment din discursul Dr.Nicolae Lupu în şedinţa Parlamentului-20.12.1929

            "Domnilor, la capitolul personalului se pot face reduceri extraordinar de mari. Să vă vârâţi însă în cap un lucru şi este mai bine să-l vârâm mai devreme decât mai târziu.

             Să ştiţi precis că suntem o ţară sărăcită, trebuie să ne punem la nivelul sărăciei ţării. Trebuie să trecem printr-o perioadă de ani de ipăşire grea, pentru că dacă cerem ţăranului ultimul ban, nu ne este permis să ne îmbuibăm în lux[...] 

              Dacă cere contribuabilului ultima picătură de sânge, nu avem dreptul să ne prezentăm în faţa lui cu avantagii, ci, dimpotrivă deopotrivă cu ei şi aceasta până vom reuşi să ridicăm bogăţia tării să ridicăm şi bugetul general al statului. Pentru că eu domnilor, eu sunt de acord cu dumneavoastră că bugetul anual nu satisface cerinţele unui stat modern. Dar ce vreţi?.....                Aţi făcut mare gălăgie că reduceţi automobilele. Este un scandal. Eu sunt convins că se cifrează la aproape un miliard paguba ţării cu aceste zeci de mii de automobile ale statului cu toţi şoferii cu toţi samsarii, vânzătorii de automobile, ramplasatorii de piese şi răspiese, benzină şi toate celelalte. Apoi d-lor, Poincare( Raymond Poincare de 5 ori prim-ministru al Franţei în perioada interbelică) nu mergea la teatru cu maşina preşedinţiei Consiliului, ci cu taximetrul. Opt automobile pentru opt miniştri, că atâţi vă trebuie, şi câte unul de prefect, şi halt!!! Cine vrea să se plimbe, să se plimbe pe cheltuiala lui proprie.Pe urmă domnilor să terminăm cu această epidemie de misiuni în străinătate. Apoi înainte, domnilor,  plecau în străinătate un Alecsandri, un Kogălniceanu, şi plecau pe socoteala lor proprie, nu plecau pe bugetul statului. Dar acum de când cu Societatea Naţiunilor, a ajuns o adevărată epidemie.[...]

               Nicio aprovizionare de material fără licitaţie cinstită. Să dispară buna învoială dubioasă.  Când nu avem industrii, când nu avem colonii, când nu avem nimic şi suntem  ţară sărăcită de război şi de proasta administrare, atunci trebuie să mergem la bugetul de ispăşire şi de sărăcie . Vom vedea că dacă aşa vom face ne vom mări prestigiul moral în faţa noastră şi a poporului nostru.

               Nimic nu este mai grav într-un popr decăt atunci când îşi pierde încrederea în conducătorii săi. Dacă poporul va vedea că irosiţi în acest chip bănuţii şi munca lui, el vă va înstrăina de la el şi este păcat de această ţară, care are atât de puţine elemente culte, ca şi acelea, care mai sunt, să fie privite cu duşmănie de masa mare a poporului"

                Dacă în textul de mai sus înlocuim câteva cuvinte cu altele, de ex. Societatea Naţiunilor cu Uniunea Europeană, război cu criza economică  mondială, ş.a. devine 100% actual.