"Partea mai mare a Peninsulei Balcanice a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani (până în anul 600 d.Chr.) Imperiului Roman. În 106 d.Chr. împăratul Traian i-a învins pe dacii de la nordul cursului inferior al Dunării şi până în anul 275 Oltenia de astăzi şi partea mai mare a Ardealului a fost sub stăpânire romană (Dacia Traiana). Populaţie provinciei se recruta în mare parte din colonişti veniţi din alte provincii. Arheologii au constatat, că în oraşele romane din Dacia viaţa de tip roman a dispărut în jurul anului 275. S-au golit de locuitori şi cele mai multe aşezări rurale, şi nici în cimitire nu se mai găsesc morminte după această dată (Protase 1980, 252).
După romani provincia a fost ocupată de daci liberi şi goţi, care au fost izgoniţi în jurul anului 380 d.Chr. de huni; fosta provincie fiind locuită mai târziu de gepizi, apoi de avari, iar până la urmă de slavi.
Pe Peninsula Balcanică însă viaţa de tip roman a continuat după această dată încă mai mult de trei secole. Spre sfârşitul secolului al VI-lea slavii au început să migreze, de pe locurile lor de baştină, aflate pe teritoriului Ucrainei de astăzi, spre Peninsula Balcanică. Populaţia fostelor oraşe romane s-a înlocuit, deja la mijlocul secolului al VII-lea, cu slavi. Afară de greci şi slavi au mai trăit în Balcani şi alte două popoare: albanezi şi vlahi. Cronicari bizantini amintesc în secolul al VIII-lea în regiunea Salonicului blahorechinos-i, apoi în 976, între Kastoria şi lacul Prespa (în zona centrală a Peninsulei Balcanice), vlahi. În veacurile următoare se vorbeşte tot mai mult despre vlahi în diferite regiuni ale Peninsulei Balcanice.
În cronici nu întâlnim date referitoare la locul unde a trăit înainte acest popor, cum a ajuns acolo, etc. Nici arheologia nu ne furnizează date legate de aceste probleme.
O explicaţie ne dau călători italieni, care, trecând în secolul al XV-lea prin voievodatele române, şi-au dat seama de asemănarea limbii române cu cea italiană. Cunoscând şi faptul, că marea parte a Olteniei şi a Ardealului a fost o perioadă provincie romană, au considerat firesc, ca românii care locuiesc acolo să fie descendenţi ai populaţiei romane din Dacia Traiană.
Teoria continuităţii daco-romane este încă şi astăzi general acceptată în România, deşi unii istorici şi mai ales lingvişti o pun sub semnul întrebării. Teoria a fost elaborată mai în amănunţime de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein), în secolul al XVIII-lea. Alături de descoperire a originii latine a limbii române, teoria continuităţii a constituit baza ideologică a deşteptării naţionale şi a formării conştiinţei naţionale române. ─ În ultimele decenii arheologii români au descoperit pe întregul teritoriu al României ─ printr-o muncă asiduă şi considerabilă şi sub aspect cantitativ ─ rămăşiţele materiale ale antichităţii şi ale evului mediu. Aceste relicte constituie nucleul de argumente ale teoriei. “Elemente ale culturii materiale de factură romană”, sau de “factură romană provincială” (Protase, 2000), monede romane, se găsesc însă în marea parte a Europei până în secolul al VI-lea, chiar şi acolo, unde nu a trăit niciodată populaţie romană. Relictele arheologice nu adevăresc deci prezenţa unui popor neolatin la nord de cursul inferior al Dunării, după secolul al III-lea d.Chr. ─ După prăbuşirea imperiului roman, încetează influenţa romană asupra culturii materiale şi spirituale europene. Aceasta este situaţia şi pe teritoriul fostei Dacii romane, în loc de dezvoltarea unei civilizaţiei de factură romană: “Mai târziu, începând din secolul V, tradiţiile romane se pierd, iar cultura materială în ansamblu, ´barbarizându-se´, îmbracă haina uniformizării în spaţiul larg nord-danubian” (Protase 2000, 70).
Problema formării poporului român este de fapt problema formării limbii române (Boia, 1997, 140); întrebarea care se pune este deci: cum şi unde s-a format această limbă?
Fiecare limbă a păstrat multe elemente arhaice ─ categorii importante ale structurii gramaticale, cuvinte, întorsături de fraze, etc. Aceste pot fi indicii preţioase cu privire la faptul, cu ce alte popoare au stat în legătură în vremurile străvechi vorbitorii diferitelor limbi. Astfel, de pildă, despre originea fino-ugrică a limbii maghiare ne poate da lămuriri aproape exclusiv însăşi limba maghară. Mai multe sute de cuvinte, numele celor mai importante concepte referitoare la om ─ de exemplu, ale părţilor corpului, ale numelor de rudenie, ale noţiunilor primare legate de locuinţă, etc. ─ denotă asemănări cu finlandeza, de pildă: kéz ´mână´ - finl. käsi, fej ´cap´ - pää, vér ´sânge´ - veri, fészek ´cuib´ - pesä, etc. Şi structura gramaticală a limbii este asemănătoare. Aceste coincidenţe se pot explica doar prin faptul, că cele două popoare au avut strămoşi comuni.
Prezenţa a numeroase cuvinte turceşti străvechi în limba maghiară indică soarta în continuare a acestui popor fino-ugric: au trăit împreună cu popoare turcice, care au influenţat în mod decisiv poporul fino-ugric primar, comun, străvechi şi încă nediferenţiat. "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu